Atitudine de îngrijitoare – model – AȘA NU

Am să vă povestesc un fapt concret petrecut în firma noastră cu  doamna C.C. care a fost îndrumată către firma noastră de către o cunoştinţă a ei. Încă de la primul contact cu această doamnă, au fost semne că ceva nu este în ordine, prin faptul că atunci când noi o sunam la telefon, nu reuşeam să ne  găsim, însă mereu ne transmitea diferite mesaje şi îndemnuri să o căutăm, prin fiul ei din România. Fiul ei ne suna din România să o sunăm imediat că acum a deschis telefonul, sau să o scuze pe mama lui că nu a auzit telefonul, sau fel de fel de infantilităţi,.. Când în final reuşim să o contactăm, efectiv, avea un debit verbal colorat şi strident, agresiv şi acuzator, atât la familia care spunea ea că a scos-o în stradă după trei zile  de la sosirea ei la locul de muncă, dar şi de firma intermediară.  Toate la un loc, faptul că nu avea o disciplină faţă de comunicarea cu noi ca firmă, tonul cu care vorbea la telefon, limbajul folosit, toate acestea la un loc, au “aprins butonul roşu” şi mi-au trezit atenţia, faţă de ea ca om, colaborator cu noi şi mai ales ca îngrijitoare, unde se impune o atitudine blândă, empatie şi implicare, pe lângă multe altele. Ei bine, pentru că ne-a spus că are unde să meargă să stea, am stabilit că o vom lua a doua zi dimineaţă din gara Salzburg. Ce pot să vă spun, este că deşi am vrut să şterg cu buretele impresia care mi-o conturasem seara de la telefon despre ea, ei bine, a doua zi, când am văzut-o în gară, stând turceşte pe trotuar, sprijinită de un stâlp cu ţigara în mână şi o doză de energizant în cealaltă, cu o geantă sport de voiaj, mai curând goală decât plină şi un rucsac în spate,… mi-a fost și mai clar că această femeie are probleme grave…. A urcat în maşină, iar eu mai mult de salutul de bun simţ, nu am mai scos nici o vorbă. Când tac, nu înseamnă că nu mai am ce să mai spun, sau că nu știu ce să răspund la răutăţile unora, ci pur şi simplu, consider că nu merită să vorbesc. Nu merită nici să reproşez şi nici să creez discuţii interminabile, pentru că e inutil şi degradant. Ce rost avea să o contrazic?! În maşină a început pe un ton de parcă ea ne făcea nouă o favoare că a venit la lucru. Spunea că s-a săturat de „moşi şi babe” , că nu-i suportă, că nu vrea să lucreze decât în oraş pentru că ea vrea să mergă la concerte, la spectacole. Am uitat să remarc şi felul cum era îmbrăcată. Era încălţată cu balerini de lac bej, cu legins negri, cu o rochie foarte decoltată de in roz, pe sub care avea un tricou alb, şi deasupra avea un pulover descheiat care când şi-l punea pe umeri în stil sportiv, când şi-l lega în talie, tot sportiv – după această descriere, vă imaginați că era omul care să meargă la concert în Salzburg?!

Primul drum a fost către birou pentru a-i întocmi contractul de colaborare cu noi. Aici a avut o vastă reprezentaţie prin care s-a dovedit clar că este un eşec total pentru noi ca firmă. Eu recunosc, sunt prea radicală şi când simt că ceva nu merge, imediat închei, iar soţul meu m-a cam criticat în acest sens şi  din acest motiv l-am lăsat pe el să decidă. Pledoaria, acestei femei C.C., consta în faptul că ea se vedea superioară peste toţi şi toate, povestind că a fost la un spectacol în Salzburg şi că a avut loc „lângă personalităţi de la Hollywood nu lângă sărăntoci” , „eu sunt economistă şi să zică merci aceşti țărani că vin la ei” „ pentru mine Austria nu are decât două oraşe: Salzburg şi Viena”, „ austriecii, pentru mine sunt nişte ţărani primitivi” toate astea şi multe altele au fost spuse cât se poate de natural şi liber, dovadă că le spusese de multe ori şi le credea cu toată fiinţa ei, la noi în birou în timp ce-şi savura cafeaua cu care eu o servisem. Soseşte şi timpul să meargă la locul de muncă, unde a fost întâmpinată cu zâmbetul pe faţă de familia pacientei, încă din curtea casei. Nu a fost deloc impresionată, şi îi spune rece şi cu toată aroganţa posibilă, printre dinți domnului Gumann: – „ dar mortăciunea unde-i?”  Eu nu i-am însoţit până la familie, dar în asemenea situaţie dacă eram, i-aş fi spus că refuz să mai lucrez cu ea şi o duc înapoi la gară de unde am luat-o.  Cred că intuiţi deja, nu a rezistat mult la acest caz. Momentul decisiv a fost când, pacienta, a strigat-o noaptea să o însoţească la toaletă, iar C.C. nu a auzit, atunci, pacienta s-a străduit singură şi a căzut. A strigat-o iar şi C.C. tot nu a auzit, atunci pacienta avea un ceas la mână pentru a suna echipajul de ambulanţă specializată. Au venit aceştia şi ea nu i-a auzit nici pe aceştia când au intrat în casă, au dus pacienta la baie, au schimbat-o, au aşezat-o în pat, şi într-un final au venit şi vecinii, pentru că au văzut ambulanţa noaptea, şi ea tot nu s-a trezit. Atunci a mers fiica pacientei, a trezit-o şi a întrebat-o cum se poate să nu fi auzit asemenea gălăgie, iar ea, turmentată de somn,  nici nu a putut să comunice. A doua zi, am fost sunaţi de familie că refuză să mai accepte îngrijitoare de la noi şi că se vor orienta la alte soluţii sau agenţii de intermediere. Acum vă întreb, cum ne facem singuri reclamă cu aşa oameni? Această femeie C.C. este româncă, ce impresie îşi fac austriecii despre  asemenea români? Pentru că ea nu este un caz singular. Nu sunt mulți, dar nu e singura.

Pe zi ce trece devin tot mai furioasă, tristă şi decepționată, citind mulţimea de articole şi comentarii la diverse articole despre săracele îngrijitoare românce care „s-au băgat sclave” la bătrânii bolnavi din Italia (în special), Spania sau chiar Germania sau Austria. Meseria de îngrijitor este grea, dar şi foarte frumoasă. Dar la urma urmei, care meserie este ușoară? Vă spun eu: toate meseriile care ți le alegi ori din plăcere, ori din nevoie, toate sunt grele, dar diferența o fac cei care prestează cu plăcere – atunci nu mai simți chiar așa o povară. Nici nu vă imaginați câtă satisfacție poți avea, când un bătrân bolnav îţi ia mâna şi ţi-o mângâie , uitându-se în ochii tăi, cu ochii lui încețoșați de bătrâneţe şi boală, murmurând încet un „ mulţumesc”. Asta este energia pe care ţi-o dă pentru a merge mai departe, fiind convins că ai făcut bine ce ai făcut.

Să nu credeți că în cei șapte ani ai mei în care am lucrat ca îngrijitoare, nu am avut şi eu zile de disperare, dar în aceste momente se vede cu adevărat caracterul omului, educația de bază primită de acasă.